Otranto a fost o surpriză plăcută. Am intrat pe uşa din dos, ca să zic aşa, o intrare laterală, ce inițial m-a făcut să mă gândesc că merg la “ pomul lăudat”. Am parcat şi privirea mea avidă nu reuşea încă să surpindă de jos decât un mic port, pitoresc. Castelul “aragonese” era mascat privirii mele. Am urmat drumul ce şerpuia pe lângă port; am străbătut o terasă pe malul mării şi am văzut că drumul urca. Am urcat, pe langă ruinele unui zid medieval. Am văzut alte ziduri. Am traversat un pod mobil, medieval, ce scârtâia sub picioarele mele de-mi lăsa impresia că se frânge sub mine. Am intrat în cetate din acelaşi loc de unde intrau pelegrinii pe vremuri, sau, de ce nu, Apostolul Pietru ce se pare că a trecut pe aici.
